A vorbi şi a scrie corect în limba română poate părea un lux pentru multe persoane. De cele mai multe ori, cunoştinţele acumulate în şcoală sunt uitate, de aceea venim în sprijinul vostru cu acest articol unde vor discuta mai multe despre părţile de vorbire din limba noastră.
Cuprinsul articolului
În limba română, există nu mai puţin de 10 părţi de vorbire: substantivul, pronumele, verbul, adjectivul, adverbul, numeralul, articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția.
Părţile de vorbire au rolul de a indica modul în care un cuvânt funcţionează în sens, dar şi gramatical, în interiorul unei propoziţii. Un cuvânt poate funcţiona atât ca parte de vorbire, cât şi ca parte de propoziţie, depinde de circumstanţe. Este foarte important de înţeles părţile de vorbire pentru a putea determina sensul unei expresii sau propoziţii şi vom afla mai multe despre asta din rândurile care urmează.
Aceste părţi de vorbire pe care le vom exemplifica şi detalia sunt clase de cuvinte care se stabilesc după sensul lor lexical, caracteristicile morfologice şi sintactice.
Este o parte de vorbire flexibilă, ce denumeşte obiecte, fiinţe, stări, fenomene ale naturii sau noţiuni abstracte. Este o parte de vorbire principală, ce se înlocuieşte uneori în propoziţie de către pronume şi poate fi de mai multe tipuri. Obiectele pe care le defineşte un substantiv pot fi masă, casă şi altele şi mai exprimă şi alte lucruri, după cum am zis anterior, precum iepure, câine, munte, mare, ploaie, mişcare etc.
Într-o propoziţie, substantivul poate fi identificat prin punerea unei întrebări, precum cine este sau ce este. Ca parte de propoziţie, substantivul se transformă în complement direct, pronume sau este determinat de unul sau mai multe adjective. Substantivele se declinează, adică ele îşi schimbă forma după număr, caz şi determinare. Substantivele pot fi de trei genuri, feminin, masculin sau neutru.
Substantivul poate fi de mai multe feluri. Substantivul propriu este acela care se foloseşte pentru numele persoanelor, localităţilor sau reperelor geografice, ori alte denumiri de firme şi instituţii.
Substantivul comun este cel care defineşte obiectele de acelaşi fel, se regăseşte în interior de propoziţie şi se scrie cu literă mică, exceptând cazurile în care începe propoziţia prin el.
În funcţie de forma pe care o au, substantivele pot fi de două feluri: simple, atunci când sunt formate dintr-un singur cuvânt (floare), sau compuse, atunci când sunt formate din mai multe cuvinte (floarea soarelui).
Substantivele pot fi la singural, atunci când definesc un singur obiect, sau la plural, când este vorba de mai multe. Există şi posibilitatea de a avea substntive care au numai formă de plural sau doar de singular, iar acestea se numesc defective de număr, singular sau plural.
Vom discuta acum despre o parte de vorbire flexibilă, care are rolul de a înlocui un substantiv şi care îşi poate schimba forma în funcţie de caz, gen, număr şi persoană. Sunt foarte apropiate de substantive şi uneori corespund cu adjectivele pronominale, de aceea trebuie să aveţi o atenţie sporită atunci când le identificaţi în interiorul unei propoziţii.
Pronumele are rolul de a se acorda cu substantivul pe care îl înlocuieşte, în gen şi număr, şi arată diferite persoane în raport cu cel care vorbeşte.
Pronumele se împart în două categorii, în funcţie de schimbarea formei după persoană, şi pot fi pronume cu forme personale (cele care îşi schimbă forma după persoană şi sunt: eu, tu, el, ea, noi, mie, ţie, lor) şi pronume fără forme personale.
Pronumele care are forme personale se împarte în mai multe categorii, după cum urmează:
Pronumele fără formă personală este cel care nu îşi schimbă niciodată forma după o persoană, atunci când este analizat în propoziţie nu i se precizează persoana. Poate fi de mai multe tipuri:
Probabil aţi auzit de locuţiunile pronominale, acestea sunt gurpuri de două sau mai multe cuvinte, care au valoare de pronume într-o propoziţie. De cele mai multe ori, acestea rezultă din pronumele de politeţe şi nu numai.
Pronumele au cazuri şi funcţii sintatice la fel ca substantivele pe care le înlocuiesc şi pot avea următoarele funcţii sintactice, în funcţie de cazul în care se află:
Vom vorbi acum despre partea principală de vorbire denumită verb. Este flexibilă şi exprimă, după caz, o acţiune sau existenţa. Este, dintre toate, cea mai complexă parte de vorbire, care poate lua forme numeroase. Verbul răspunde la întrebările ce face? ce va face? ce a făcut? ce vom face?, doar aşa le veţi putea identifica în interiorul unei propoziţii.
Există mai multe tipuri de verbe, care se clasifică în funcţie de capacitatea unui verb de a forma singur predicatul, după cum urmează:
Atunci când se face clasificarea verbelor în limba română se are în vedere terminaţia pe care acestea o au atunci când vorbim despre modul indicativ. Şi pot fi împărţite în patru categorii, după cum urmează:
În continuare vom vorbi despre modurile verbelor, acele categorii gramaticale ce indică raportarea la realitatea acţiunii sau a stării pe care un verb o exprimă. Se asociază şi cu alte categorii ale verbelor, cum sunt timpul şi aspectul lor.
Cele cinci moduri personale care au doar rolul de predicat într-o propoziţie sunt:
Modurile nepersonale sunt acele forme verbale nepredicative, care nu au rlul de predicat şi există patru tipuri în limba română:
Este o parte de vorbire flexibilă ce are rolul de a arăta însuşirea unui obiect şi determină sau însoţeşte un substantiv în cadrul unei propoziţii. Acesta nu se desparte niciodată prin virgulă de substantivul pe care îl determină, indiferent de locul pe care îl ocupă faţea de el. Virgula va apărea, însă, atunci când un substantiv va avea mai multe adjective dar nu sunt legate de cuvinte de legătură sau cuvintele dar, nici, însă.
Întotdeauna, un adjectiv se va acorda în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină. Orice moment în care nu se va întâmpla asta este considerat a fi o greşeală gramaticală.
Adjectivele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
După structură, adjectivele se împart în:
După originea lor, adjectivele pot fi:
Adjectivele pot avea mai multe grade de comparaţie, după cum urmează:
Într-o propoziţie, un adjectiv poate îndeplini mai multe funcţii sintatice, după cum urmează: de atribut adjectival, de nume predicativ, de complement circumstanţial de timp, de complement circumstanţial de cauză, precum şi de complement indirect.
Adjectivul este şi acea parte de vorbire cu particularităţi stilistice şi poate fi clasificat inclusiv în operele literale, în figurile de stil, unde poate avea valoare de epitet simplu, epitet metaforic, epitet cromatic, epitet personificator, enumeraţie, inversiune, comparaţie sau chiar antiteză.
Este o parte de vorbire ce în interiorul unei propoziţii va îndeplini funcţia sintatică de complement circumstanţial şi va însoţi un verb, un adjectiv sau chiar un alt adverb. Este o parte de vorbire care nu îşi schimbă genul, nu se conjugă şi nici nu se poate declina, având rolul de a exprima caracteristicile une stări, însuşiri sau chiar acţiuni.
Acesta poate fi recunoscut într-o propoziţie, dacă veţi pune întrebările când? cum? cât de des? în ce mod? unde? pe unde?. Adverbele se clasifică în funcţie de mai multe caracteristici, după cum urmează:
Adverbele au şi ele aceleaşi grade de comparaţie ca în cazul adverbelor şi au rol diferit, desigur, acela de a exprima caracteristicile sau împrejurările. Există trei cazuri de comparaţie în cadrul adverbelor:
Într-o propoziţie, adverbul poate avea funcţia de atribut verbal, nume predicativ, complement circumstanţial de loc, de mod sau de timp.
Este o parte de vorbire flexibilă care exprimă, după cum probabil v-aţi dat seama, un număr, ordinea sau numărul obiectelor. De cele mai multe ori, numeralul va determina un substantiv şi chiar va sta în faţa lui în intermediul unei propoziţii.
Acesta poate fi clasificat după mai multe criterii, după cum urmează:
Numeralul poate avea atât valoare substantivală (cei şase), cât şi adjectivală (a treia persoană) sau adverbială (îndoit, întreit, toate patru).
Într-o propoziţie, un numeral poate îndeplini funcţiile sintatice de subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepoziţional, atribut adjectival, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanţial de tip, de mod, de loc.
Este o parte de vorbire care însoţeşte un substantiv şi are rolul de a arăta în ce măsură un obiect ce este prezentat le este cunoscut vorbitorilor. Este flexibil şi în acelaşi timp are rolul de instrument gramatical, care ajută în declinarea unui substantiv. Nu are niciodată un înţeles de sine stătător şi nu va avea niciodată o funcţie sintactică. Un articol se va utiliza doar alături de substantive, adjective, pronume sau numerale, niciodată singur.
Articolul poate fi hotărât (propriu zis: -l, -le, -a, -lui, posesiv: al, ai, a, ale, alor, demonstrativ: cel, cea, celei, cele) sau nehotărât atunci când arată un obiect, care nu este identificat pentru vorbitori: o, un, unei, unor, nişte.
Vom discuta acum despre o parte de vorbire neflexibilă, care are rolul de a lega un atribut sau un complement de partea de vorbire pe care acesta o determină în cadrul unei propoziţii. La fel ca articolul, prepoziţia este un instrument gramatical, care nu va avea niciodată funcţie sintactică sau un înţeles de sine stătător.
Prepoziţiile stau întotdeauna înainte părţilor de propoziţiilor pe care le introduc şi uneori pot fi despărţite de partea de propoziţie prin intermediul altor cuvinte.
Exemple:
Prepoziţiile pot fi de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de) sau compuse (de la, de lângă, dinspre, despre, de către).
Este partea de vorbire ce nu este flexibilă, care nu îndeplineşte o funcţie sintactică şi are rolul de a face legătura între părţile de propoziţie care se află, după caz, în relaţie de coordonare sau subordonare.
Conjuncţiile pot fi simple (şi, să, dar, ca, ci) sau compuse (ca să, astfel încât).
Conjuncţiile se mai clasifică şi în funcţie de raportul pe care îl realizează în cadrul unei propoziţii şi pot fi:
Este o parte de vorbire care nu este flexibilă şi are rolul de a exprima un sentiment, un ordin sau un fel de adresare. Ele imită sunete din natură şi acestea se numesc onomatopee.
Interjecţiile pot fi simple (miau!, vai!) sau compuse (miau-miau!).
De reţinut este faptul că după o interjecţie se va pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula pentru a fi sugerată intonaţia pe care trebuie să o ai atunci când le citeşti într-o propoziţie. Vă va fi şi uşor astfel să le identificaţi în propoziţie atunci când veţi face o astfel de analiză.
Într-o propoziţie, interjecţiile nu au funcţie sintactică, dar sunt şi unele situaţii în care le veţi regăsi astfel. În cazurile excepţionale de care v-am zis anterior, interjecţiile pot avea funcţia sintactică de predicat, subiect, nume predicativ, complement direct, atribut sau complement circumstanţial.
