Ioan Davidescu Știri 01.01.2026 12:20

Victor Rebengiuc, lecția de demnitate a unui titan: testamentul unui artist care nu a cerut niciodată aplauze, dar le-a meritat pe toate

Victor Rebengiuc, lecția de demnitate a unui titan: testamentul unui artist care nu a cerut niciodată aplauze, dar le-a meritat pe toate

Ceremonia de la Ateneul Român, în cadrul căreia Victor Rebengiuc a primit distincția „România Europeană 2025”, a devenit un moment de referință pentru cultura română. La 92 de ani, sprijinit în baston, dar cu aceeași lumină în priviri, maestrul a transformat evenimentul într-o confesiune tandră și lucidă, în care a arătat că demnitatea poate avea umor, că modestia poate străluci și că adevăratele valori nu au nevoie de monumente.

Încă de la început, Rebengiuc a surprins sala cu anunțul său despre testament: „Vreau să precizez că pe mine mă cheamă Victor Rebengiuc, și nu Rebenciuc, cum de multe ori sunt apelat pe numele acesta. În testamentul meu o să trec că refuz ca numele meu să fie acordat unei străzi, pentru că ar produce mari încurcături locuitorilor acelor străzi, dacă adresa ar veni pe numele Rebenciuc și n-ar ști poșta unde să o distribuie. Și m-ar înjura tot timpul. Ce dracu’ nume a avut ăla, băi?”. Publicul a râs, dar râsul acela a fost încărcat de afecțiune. A fost declarația unui artist care știe exact cine este și unde se află locul lui în memoria unei țări: în filme, în piese, în conștiința publicului, nu pe o plăcuță de stradă.

De la un radio mic la o carieră de 70 de ani

Victor Rebengiuc a vorbit cu modestie despre copilăria sa, despre o familie care nu mergea la teatru și despre primele lui contacte cu această lume: „Familia mea nu fusese niciodată la teatru, care se îngrijeau de viața de zi cu zi. Aveam radio mic și ascultam teatru, recunoșteam actorii după voce, dar niciodată nu m-am gândit să mă fac actor.” A urmat liceul tehnic, specialitatea transformatoare electrice, iar drumul spre scenă a început abia atunci când profesorii l-au remarcat și l-au îndrumat spre Institut.

Maestrul a vorbit și despre exigența lui față de sine: „Întotdeauna pretențiile mele au fost mai mari decât ce am izbutit să fac. Am fost foarte fericit când am dat de piesa asta, «Tatăl», și la vârsta mea am considerat că este o piesă care merită să încheie o carieră de aproape 70 de ani pe scenă.” A fost un rămas-bun discret, dar încărcat de sens. În septembrie, Rebengiuc și-a anunțat retragerea din teatru și din cinematografie. Un final asumat, curat, demn.

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț: o iubire de o viață

La ceremonie, alături de el, a fost și soția sa, actrița Mariana Mihuț. Legătura lor, una dintre cele mai puternice și respectate din teatrul românesc, a fost evocată cu emoție. Mariana Mihuț a spus: „Am avut lângă mine un om care m-a înțeles, cu care am jucat pe scenă și ne-am înțeles foarte bine, poate mai bine decât în viață.” O mărturisire simplă și dureroasă de adevărată.

Iar maestrul i-a răspuns cu delicatețea care l-a caracterizat întotdeauna: „Am venit împreună cu soția mea, actrița Mariana Mihuț, alături de care am jucat în foarte multe piese și am fost foarte mândru de acest parteneriat. Și am iubit-o foarte mult și din punctul acesta de vedere.” Sala a izbucnit în aplauze. A fost unul dintre acele momente în care cultura nu este doar artă, ci și viață.

Omagiul președintelui și vocea colegilor

Președintele României, Nicușor Dan, prezent la eveniment, a vorbit despre rolul lui Victor Rebengiuc în cultura română, despre nevoia de repere autentice și despre riscul ca societatea să transforme valorile vii în simple simboluri. „Noi, românii, avem boala de a transforma multe lucruri vii în șabloane. Eminescu, poetul nepereche, nu îl mai citește nimeni. Și cam așa se întâmplă și cu democrația și cam așa se întâmplă și cu Europa. Europa a devenit un șablon.”

Președintele a vorbit și despre impactul artistic al maestrului. Despre filmul „Pădurea spânzuraților” a spus: „Este un film pe care nu am curajul să-l văd a doua oară, mi-e teamă că, văzându-l a doua oară, aș strica ceva în interiorul meu.” Despre „Moromeții”, a afirmat că „a atins o formă de universalitate pe care, în opinia mea, niciun alt film românesc nu a mai găsit-o.” A adăugat apoi o observație importantă despre curajul în spațiul public: „Dacă noi vrem ca societatea asta să se dezvolte, trebuie să avem curajul, în special oamenii care au un prestigiu profesional, să spunem ceea ce credem despre societatea noastră, să reușim să o însănătoșim.”

Actorii care i-au fost aproape au vorbit la rândul lor. Marius Manole a mărturisit: „Lângă dumnealui, atunci când joci, treci prin toate stările, pentru că e o mare responsabilitate.” Medeea Marinescu a spus: „Victor Rebengiuc a avut o minte lucidă și limpede și cred că asta i-a dat puterea să rămână pe un drum just.”

Cu o filmografie care include „Omul care aduce ploaia”, „O scrisoare pierdută”, „Regele moare”, „Pădurea spânzuraților”, „Moromeții” și „Balanța”, Rebengiuc rămâne unul dintre ultimii mari titani ai culturii române, un artist a cărui prezență nu poate fi înlocuită.

Un testament al modestiei și o lecție pentru viitor

Discursul său de la Ateneul Român a fost un testament simbolic. Un om care nu a cerut niciodată nimic de la societate, dar a dat totul, a ales să lase în urma lui o lecție despre identitate, discreție și măsură. Un actor care a umplut săli și inimile oamenilor nu simte nevoia să umple și o plăcuță stradală.

Prin cuvintele lui simple și curate, Rebengiuc a reamintit României că valorile adevărate nu se strigă, ci se trăiesc. Și că, uneori, cea mai mare formă de omagiu pentru un artist nu este zgomotul, ci tăcerea respectuoasă care rămâne în urma lui.