Melcii fără cochilie, denumiți și limacși, se fac remarcați în grădini încă de la începutul primăverii și persistă până în târziul toamnei, având la dispoziție un amplu interval de timp în care pot cauza pagube semnificative în culturile de legume. Acești nevertebrați pot fi catalogați drept agenți dăunători deosebit de problematici, deoarece nu se limitează doar la atacarea plantelor legumicole, ci afectează și arborii fructiferi.
Melcii constituie o categorie larg răspândită în cadrul regnului animal, încadrându-se în clasa Mollusca, care adăpostește o impresionantă diversitate de 43.000 de specii ce ocupă mediile acvatice și terestre.
Echipați cu o limbă zimțată, melcii produc orificii neregulate, în special pe frunzele plantelor, dar și în alte părți ale acestora.
În cazul unei proliferări masive a melcilor, plantele devin extrem de expuse și pot începe să se deshidrateze. De asemenea, în zonele afectate de rozăturile melcilor, pot să apară infecții secundare cauzate de bacterii sau ciuperci, amplificându-se astfel amenințarea asupra sănătății plantelor.
Melcii sunt supuși unei game variate de prădători naturali, printre care se numără aricii, anumite specii de gândaci, broaștele, păsările, șerpii de casă, licuricii, și alții. Cu toate acestea, încurajarea activă a acestor prădători naturali nu se dovedește a fi o soluție practică pentru controlul populației de melci, deoarece acești prădători au și ei potențialul de a dăuna culturilor de plante.
Una dintre măsurile preventive eficiente împotriva invaziei de melci constă în a lucra diligent solul până la o adâncime de 20 de centimetri înainte de perioada de ger. Acest proces asigură că melcii care hibernează în sol vor fi expuși și vor începe să degerze, fiind deja într-o stare de letargie.
În plus, pentru a întări apărarea împotriva melcilor, se poate crea un strat de mulci în jurul plantelor, compus din materiale vegetale uscate precum frunze de roșii, ferigă și tataneasă, urzici uscate, ace de molid, resturi de grâu, paie tocate și coajă mărunțită. Această barieră naturală nu numai că protejează plantele, dar are și efectul de a descuraja melcii, care manifestă o tendință de a evita acest tip de mulci.
În cadrul grădinilor, o altă strategie eficientă este crearea unor bariere naturale în jurul culturilor prin aplicarea straturilor de rumeguș. Această practică nu numai că previne accesul melcilor la plante, ci și contribuie la menținerea unui mediu neplăcut pentru aceștia, împiedicându-i să se apropie și să provoace daune culturilor. Adoptarea acestor măsuri asigură o protecție cuprinzătoare împotriva melcilor și contribuie la menținerea sănătății plantelor în grădină.
