Maria Lătărețu a fost alintată în fel și chip: Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc sau Prințesa cântecului popular românesc. Însă ea era doar Maria, fata lui Borcan, al 16-lea copil al unei familii de lăutari din Bălcești.
Talentul ei muzical, moștenit de la mamă, a ieșit la suprafață ca untdelemnul din apă, făcându-se auzit și cunoscut. S-a născut să cânte și a plecat din lume cântând și lăsându-și cântecele moștenire.
Se spune că Maria a învățat să cânte imitând păsările. Copil sărac, muncea prin sat la cules de fructe și cânta, adunând câțiva gologani pentru a-și ajuta părinții. Și atât de bine cânta încât, la doar 12 ani, Ionică Gîlcă din Novaci a luat-o în taraful lui, să bucure miri și nuntași.
Un an mai târziu, fratele ei, Ioniță, care locuia la Târgu Jiu, i-a cumpărat o chitară și a pus-o să învețe să se acompanieze, apoi a luat-o în taraful lui. Și-a făcut ucenicia, cum s-ar zice. De mare folos, pentru că după trei ani ajunge interpretă principală în taraful lăutarului Tică Lătărețu din Lelești. Și după încă un an, la 17 ani, devine și soția lui.
Împreună au umblat și cântat din sat în sat – și pentru bogați, și pentru săraci -, de-a ajuns Maria Lătărețu celebră în toată Oltenia.
În 1933, pentru scurt timp, se mută în Capitală și cântă o vreme în localul „La fânăreasa’. Trec patru ani și pe Maria
Lătărețu o descoperă, acolo, în Gorjul ei, o echipă de folcloriști care sunt vrăjiți de vocea și repertoriul ei. Așa se face că este invitată la București, să înregistreze, iar în august 1937 glasul Mariei este auzit, prin intermediul radioului, în toată țara.
Ajunsă la un alt nivel, fata săracă din Bălcești începe să cânte prin restaurante de lux din Capitală, frecventate de scriitori, compozitori și artiști. Pentru ca, în 1949, să devină prim-solistă a orchestrei „Barbu Lăutaru’, unde cântă până la pensionare.
Viața de artist strălucește numai în reflectoarele scenei. Dincolo de cortină, în culise, viața Mariei Lătărețu este plină
de durere. Cea mai cruntă din câte dureri pot exista. În cimitirul Vădeni din Târgu Jiu, cântăreața și-a petrecut, pe rând, patru din cei cinci copii pe care i-a avut.
Doar unul singur i-a rămas, Neluțu. S-au dus, pe rând, primul băiat la vârsta de doi ani, o fetiță la șase anișori și gemenele, la nici un an. Când veți mai asculta piesa ‘Lie ciocârlie’, compusă de Maria Lătărețu, să știți că aceasta este bocetul ei de mamă sfâșiată de durerea pentru care abia dacă mai există cuvinte. Pentru copiii ei a scris-o și cântat-o, până în ultima zi.
Acea ultimă zi a Mariei Lătărețu, nume de referință pentru muzica lăutărească și populară, a sosit pe 27 septembrie 1972. Avea 61 de ani și continua să cânte. Se afla în turneu și în ziua aceea avea două spectacole: unul în comuna Românești (jud. Botoșani) și altul într-o localitate învecinată. Nu se simțea bine, o durea capul.
Dar pentru că toată viața își respectase publicul, nu avea de gând să lipsească. A urcat pe scena căminului cultural din Românești, a cântat și, în timp ce publicul o aplauda frenetic, s-a retras în culise, unde s-a prăbușit. O congestie cerebrală îi frânsese ciocârliei glasul, la nici un an după moartea soțului ei.
Dar apucase să-și cânte ultima piesă, ca pe un testament: „Vă las cântecele mele’. Ea a plecat, dar cântecele – cu adevărat – ne-au rămas. Fetița din Bălcești, născută pe 7 noiembrie 1911, fata lăutarului Ion Borcan și a Mariei, copila care a învățat de la păsări să cânte, a primit spre final de carieră, cu doi ani înainte de a se pensiona, distincția de Artist Emerit.
